Furtuna de sare
Apa nu păstrează amintirile, ea le spală. Le șterge și le duce undeva- nu știu...poate că unde ești tu,pe o plajă.Nu mai ții minte că,de fiecare dată când mergeam la mare,încercai să mă înveți să înot? Doar că ea mereu îmi părea nouă, nemaiîntâlnită,necunoscută...stranie.Parcă era mereu alta.Mă temeam de ea, nu aveam încredere în ea și de aceea nu am putut să învăț să înot.
Mă simțeam ca într-o luptă iar ea câștiga mereu pentru că eu eram copilul nedorit,renegat de mângâierile ei. Pe tine marea te iubea. Te îmbrățișa în valurile ei și te renăștea. De fiecare dată te transforma într-o altă persoană.Tu erai o parte din ceva,topindu-te în acel tot imens,iar eu asistam neputincios la metamorfozarea ta. Eram egoist. Te vroiam doar pentru mine. Însă de-abia acum realizez că tu nu aparțineai nimănui și cu toate acestea lumea întreagă îți aparținea. Cred că până la urmă nu am știut cine ești. Iubeai atât de mult misterele încât ai devenit tu însăși unul.
Am încercat din răsputeri să te îndepărtez de ea căci te schimba de fiecare dată când o reîntâlneai. Și de fiecare dată când aveam impresia că reușesc să te cunosc, să te descifrez, marea venea și îmi distrugea toate cercetările, toate nopțile nedormite în care mă frământam să te descopăr. Îmi lua toată văpaia cu ea și o ascundea în grotele marine iar eu o blestemam neîncetat pentru că mi te răpea. Mai ți minte aceea zi? Dansai ca un copil nevinovat și fericit pe plaja umedă de valuri. Eu mă simțeam amenințat, tu erai acasă.
Purtai rochia aceea albă din in ce mă făcea să înnebunesc când se modela jucăuș pe formele trupului tău. Aveai flori în mână și stropi de sare în păr iar eu te admiram din depărtare căci nu îndrăzneam să îți întrerup dansul. Tu erai o muză feerică, un fel de fata morgana iar eu un biet naufragiat ce nu te putea cuprinde. Mi se strângea inima când te aruncai adesea în valuri cu atâta încredere, cu atâta libertate. Aș fi vrut să te țin la mal departe de mare însă tu erai o parte din ea, eu tânjeam să fiu o parte din tine.
În noaptea când mi te-a răpit pe veci, am înnebunit implorând-o să mi te dea înapoi. Loveam apa cu atâta ură și sete și te căutam prin valuri disperat de teamă.Ți-a luat trupul și ți-a dizolvat sufletul iar pe mine m-a lăsat inert de realitate. Te-am strigat atunci,te mai strig și acum. Mă duceam adesea la ea și o imploram să mi te dea înapoi. Târziu am realizat că i-ai aparținut încă de la început.Încet ura mi s-a transformat în resemnare. O resemnare dureroasă ce încă mai reverberează în străfundul minții mele.
Acum merg la mare doar să te văd pe tine. Cumva, ea a păstrat toate amintirile noastre și fiecare adiere de vânt încărcată de sare netezește pe fondul retinei chipul tău. Atâta timp cât marea va fi,nu te voi uita niciodată...Îmi aduc aminte și acum.Pe atunci intram până la piept și ieșeam neîncrezător.Tu îmi făceai mereu cu mâna din depărtare.
Da, pe tine te iubea apa. Pe mine mă iubea pământul.
